In ziua de Craciun am primit cel mai frumos cadou: o poveste de dragoste despre un loc din Romania. Autoarea este Lacatus Alina, care ne-a scris despre frumusetea si puritatea Ardealului si a Stejarisului. Minunat! Multumim, Alina!

Iubesc marea. Asta deja o stie toata lumea, deja. Dar iubesc marea in alt mod decat un turist. Cel mai mult o iubesc noaptea, o iubesc nepangarita de oameni mancand seminte pe mal, si injurand in apa. Si mi-am propus sa o mai vad anul asta, dar nu in concediu. Asadar, intamplarea a facut ca acest concediu sa-l petrec la munte. Unde….habar nu am avut.

Si m-am urcat in tren fara a sti concret ce voi vedea. Am plecat obosita, plina de stres, coplesita de ganduri. M-am oprit sa vad Sighisoara, noaptea. Mi-a placut. Mi-a placut chiar mai mult decat ziua. O fi ceva cu mine si frumusetea noptii. Poate de unde e mai liniste, poate pentru ca nu se circula atat de mult, caci oamenii nu prea stiu sa mai respecte nimic in jur… Desi, la Sighisoara, oamenii sunt mult mai civilizati decat in draga noastra capitala. Cred ca asa-i Ardealul, mai aproape de cer, de credinta…habar nu am…

Am ajuns dimineata, dupa ce soarele rasarise binisor, si ceata se lasase in iarba, la rascrucea unor drumuri. Unul dintre drumuri trebuia sa-l strabat la picior, pentru a ajunge in satucul in care urma sa-mi petrec vacanta. Un satuc pe care nu reusisem nicicum sa-l localizez pe harta… si dintr-o data am simtit ca surzesc. Am privit in jur. in stanga mea se intindea un camp plin de flori, presarat din loc in loc cu maci, parca dinadins pentru a arata mai spectaculos. Campul era la poalele unui deal pe care se inaltau mandrii, copaci cu frunza deasa. In dreapta mea, o padure nu foarte deasa, in spatele meu, la linia orizontului se zareau crestele muntilor Fagarasului, iar dinainte mi se arata drumul catre sat, drum care se termina de unde priveam eu, cu dealuri cu paduri superbe, care se impreunau cu cerul. Am inspirat adanc, si mi-am dat seama ca nu ma simteam obosita deloc. Am inspirat un parfum de iarba proaspata, de flori de camp, de energie. Si atunci mi-am dat seama ca nu am surzit, caci aud pasarile, doar ca ma asurzise linistea…

Patru km cu un rucsac greu in spate, pasind spre o lume minunata. Am mers fara sa simt nici o greutate, nici o oboseala. Am intrat intr-un sat uitat de vreme. As pune pariu ca a fost asa dintotdeauna, si sper din suflet sa ramana asa intotdeauna. Singura dovada a vremii in care se afla erau liniile de cablu tv, telefonie si internet. O palma de sat cu vreo doua sute de case, cu oameni simpli care te salutau, fie ca te cunosteau sau ba. Am intrat intr-o curte in spatele careia se ridicau falnici niste brazi in buza dealului. Da, din spatele curtii pornea padurea. Am lasat bagajele, si intr-o ora ma aflam deja in alta lume. O lume in care am uitat de griji, ganduri, rautati, am dormit un somn adanc si linistit. Am uitat de mine, pentru a ma regasi dupa un somn fara vise, altfel. Mai calma, plina de viata si energie.

Cum m-am trezit am plecat pe dealul la poalele caruia se afla casa. Am urcat fara mare greutate, ca si cum de acolo as fi fost mereu. Doamne, cata frumusete de culori poti cuprinde laolalta daca stii sa privesti… Si dealuri pline de flori, si altele cu un covor de iarba verde si grasa cum numai la mune poti vedea, in splendoarea unui verde crud, si brazi falnici si stejari batrani si impunatori, si creste de munti printre nori atat de albi de parca ar fi pictati, si albastrul unui cer atat de senin, si nori plumburii plimbati atat de rapid de curentii de aer, incat parca ar zbura, nu ar pluti… toate deopotriva de frumoase, toate laolalta si in acelasi timp le poate cuprinde privirea…

Am facut drumetii cat a fost ziua de lunga, zi de zi. Am vazut paduri, dealuri si munti. Am vazut caprioare zburdand liber cu puii lor, am vazut urme de urs si de lup. Am auzit ulii tipand si i-am vazut plonjand din inaltul cerului, am vazut soparle strecurandu-se prin iarba, am vazut turme de oi, si turme de vaci, sau ciurde, cum le spun localnicii, si am vazut ciurdarul pocnindu-si biciul, cand le conducea printre dealuri. Am vazut puzderie de stele, cum nu cred ca voi mai vedea in alta parte, atat de aproape de pamant, incat parea o pictura, si nu realitate. Am vazut luna si soarele impreuna pe acelasi cer, la ore bune dupa ce soarele ar fi trebuit sa alunge luna. Am mancat mure din padure si mere salbatice de pe dealuri. Am ascultat limbajul diferitelor pasari si gaze, si padurea trosnindu-si si scartaindu-si crengile. Am vazut Dealul Frumos, unde este, literalmente, centrul Romaniei. Am fost in alta lume. O lume pe care nu o cunosteam. O lume infinit mai frumoasa decat imi inchipuiam. O lume din care nu am vrut sa ma mai intorc.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *