Poveşti din Mărginime, Episodul 3

Mancara ei de seara si apoi se culcara fara a mai cauta noaptea pe fereastra. Cum se stinse opaitul si se lasa linistea deplina odata se scutura Stanca si se trase afara din pamant. Incepu apoi a sapa, deslusind brazda dupa brazda, netezind, faramand si pana la zoriori de ziua deja se prefirau flori inbobocite de ziceai ca-i drumul de la poarta raiului. Tinda era scuturata, maturata si stropita, prispa casei stralucea iar parca si peretii prinsera culoare in obraji si aratau mai veseli. Iesii mosul din casa catand cu drag si vorbind cu fata sa, laudand-o pentru destoinicia ei apoi aranja dobitoacele si pasaretul dupa care se trase pe prispa asteptand sa apara si babuta sa fara a baga de seama ca aceasta ramasese tintuita in pragul usii, fara grai.

–        Ei? Ce mai spui acum matusa? Buna treaba si-o aflat?

–        Apoi mai mosnege, ce pot sa mai spui, deie Domnul sa fie de la El si nu de la procletul cela pus sa ne ispiteasca si sa ne ia mintile cu totul…

–        Apoi draga, io te las si plec in lume ca musai mai am gasi cate ceva ca sa pot intregi lucrarea ce mi-a fost data.

–        Mergi cu bine mai mosnege, si Domnul fie cu tine.

De asta data parca avea mai mult spor la mers mosneagul nostru numai ca schimbase poteca si porni tot catre vale schimband privelistea si trilul pasaretului ca acum mai spre campie, era alt pasaret prin lanuri si lastaris bag seama. Si merge mosul nostru dar iata ca pe la amiaza cea mare se trage la umbra unui copac falos ce-si intindea coroana chiar deasupra unei fantani, facand mult bine drumetilor. Puse mosneagul nostru cativa dumicati in gura si inghiti un strop de apa cand parca din spatele trunchiului se auzi asa ca un oftat. “Mai sa fie” isi spuse tragand cu coada ochiului ca doar stia ca nu zarise nimic si nici fosneala nu auzise. Mai statu el ce mai statu si iar se auzi ceva. Intoarse iute capul dar nic, nici o miscare. Iar mai statu el si la al treilea oftat unde nu sari mosneagul in picioare cercatand tot locul jur imprejur. Dar iarasi nimic. Crezu ca i s-a nazarit, dar de trei ori acelasi lucru, prea mult pentru un biet mosneag. Incepu a rascoli prin iarba cea nalta si mladie dar iar nimic: numai fantana, trunchiul cel cu umbra rotata iar la vrei trei pasi un alt trunchi, asa ca o buturuga mai mult, trunchi atos, scorburos, impletit, otelit si de vremuri potopit, ca avea si muschi de cel gros pe el asa ca o haina. Dete cu piciorul sa-l loveasca dar acesta parca se trase un pic ferindu-se. “Mai sa fie” zise iar mosneagul si se trase mai aproape de trunchi sa-l pipaie. Bag de seama ca muschiul era numai asa de copereala ca doar carnea lemnului era zdravana si sanatoasa. Mai statu mosneagul ca pret de juma de ceas tot gandind ce si cum sa faca si dadu sa plece dar parca nu se lasa dus, caci parca rasufla in sinea lui asa ca o boare “cine m-a lua, rau nu i-a parea”. Mai statu el, se mai invarti si pana la urma isi aranja iar traista de-a curmezisul si se opinti cu trunchiul cela pana-l aburca in spinare.

Apoi pe-aci ti-e drumul, cum zice vorba ceia “fie traista cat de grea, la-ntors zbori ca paserea”. Si nu cata el nici la stanga nici la dreapta ci tot inainte si nici de stat sa rasufle nu-i da mana ca stia ca-l asteapta acasa si fata si nevasta. Numai ce s-arata-n zare casuta lor ca si prinse a zburda precum copchii ceia pe tapsan. Ajunse acasa, facu la fel ca si data trecuta numai ca de cate ori incerca sa propteasca trunchiul in picioare si sa-l conjure cu pamant aista tot la pamant se tragea. Nu voia sa steie radicat nicicum. Atunci lua mosneagul nostru o camesoaie, un surtuc si niste nadragi, le potrivi si el cum se pricepu si lasa trunchiul la pamant de arata ca un flacau tolanit, sprijinit intr-un cot si mestecand un fir de iarba. Puse un clop din al vechi asa cam ca pe-o sprinceana si se trase cativa pasi ca sa vada minunea. Baba era si ea aroape si parca s-ar fi bagat in seama ca sa cremuiasca cu carmaz boiul flacaului.

–        Ce spui mai nevasta? Multamita?

–        Apoi mai mosnege, daca nu ne-or fi lasat mintile eu cred ca a fi bun de fecior. Ca-l vad mandru si lat in spete si falos, si asa cu clopul pe-o spranceana mai ca m-as lasa dusa la hora cu el…

–        Apoi de hore-ti arde tie, mai femeie.   –        Pai si ce ai vra? Sa bocesc?

–        Las ca acu Stanca o avea si ea sprijin, n-o mai fi singura la parinti.

–        Apoi mai mosnege, fecior avem da cum l-o chema oare?

–        Pai cum ti-ar place sa-l cheme?

–        Pai daca pe ea am botezat-o Stanca hai sa-i spunem voinicului Paltin.

–        Paltin sa-i fie numele atunci. Da ce faci matusa, nu vi sa-ti imbratosezi feciorul?

–        Apoi multa minte iti mai trebe si tie mai mosnege.

Se lasa mosneagul la pamant sprijjinind trunchiul cela si mangaindu-l ca si cand ar mangaia umeri unui voinic. Lasandu-se asa parca simtea cum se zbate sangele prin trupul cela asa ca o pasaruica in lat.

–        Ei, flacaul mosului, apoi numai Dumnezeu care le stie pe toate ne poate deslusi cata trebsoara om avea de faptuit.

–        Asa-i tatuca, da nu te nacaji ca doar toate-s la timpul lor.

–        Babo, mai baba mai, iata ca o vorbit voinicul nostru.

–        Lasa-ma mai mosnege, nu ma mai rapezi asa ca ma zdrumic toata. Lasa-ma asa mai usurel sa ma pot dumiri in voie…mai zise matusa sonticaind a nepricepere. “Mare ii gradina ta Doamne, numa nu lasa pe oricine sa-i sara gardurile”…

Si se porni sa trabaluiasca, pregatind merindea de sara, vorovind de una singura, caci mosneagul, parca prinsese radacina langa trunchiul cela si povestea cate in luna si in stele de parca l-ar fi ascultat careva.

–        Auzi tu maicuta ce zice fecioru asta, cica maine musai sa plec la drum, da sa nu plec asa teleleu cu mana goala ci sa iau si vro doi sacotei cu mine ca de mare folos or sa-mi fie…

–        Apoi asa-i mai mosnege, ca doar daca n-am dat in mintea copiilor, om fi dat in mintea bolohanilor si a putregaiurilor adunate in batatura.

–        Mai baba mai, da cum Doamne iarta-ma sa-ti mai intre omul in voie? Ca pana mai ieri ma tot imboldeai sa plec, sa plec iar acu’ dai inapoi ca racu. Apoi spune p-a dreapta: or vrai or nu vrai…ca sa stie omu ce tre sa faca, ca doar nu m-oi munci numai asa de dragul murgii sa car toate cele la noi in ograda…

–        Apoi de un’ sa stiu ce sa zic mai mosnege? Ca daca ar fi numa’ de la mine si tot n-ar fi destul. Da ti-am zis ca pleaca dinlauntrul meu…asa ca o porunca…

–        Apoi o fi si maine o zi de dihonie. Hai mai bine sa dumicam ceva si sa lasam noaptea sa-si faca de lucru dupa cum ii e legea.

–        Ca bine spui.

Intrara in casa, ospatara dupa cate pregatise babuta apoi se inchinara si se pravalira pe coasta viselor, ca de vorovit parca le era si teama si mai spuie ceva. Geaba se chinuira ei sa doarna ca nu se lipi geana de geana din cauza zgomotelor de-afara, dar nici nu indraznira sa cate, ca deh, noaptea-i noapte si de ieri nu mai era ca mai inainte. Cum de se clatira olecuţa zorile la ochi de se facu lumina, se dete mosneagul jos din pat mai cu teama si deschise usa. Cand colo, mare minune: de la prispa pana jos in vale se arata o poteca pietruita cu piatra faţuita de rau de toate culorile de-ti era mai mare dragul sa mergi. Langa fantana era acum un trunchi scobit ce cara apa pana la un iaz in care se balaceau acum toate orataniile. Toate buturugile erau crapate si randuite langa peretele casei, numai bine si indemana de luat pe vreme de iarna rascolita. Iar Stanca si Paltin sprijineau cerul si pamantul de parca nimic nu se intramplase. Se lasa mosneagul nostru pana langa ei si incepu a-i dezmierda cand pe unul cand pe altul, potolindu-si tremurul barbiei. Babuta statea si ea razemata de capriorul prispei nemaiputand spune nica.

Se ridica mosneagul si intra in casa. Dupa ce-si termina randuiala, isi lua straita de-a umerea si dupa ce indesa trei sacotei porni spre soare apune ca sa aiba soarele in spate de data asta. Merse mosul nostru ce merse si de ce mergea lumea se schimba. Paserile se intreceau in cantari maiestre, vietatile alergau cautandu-si locul si norocul iar gâzele fosgaiau prin iarba deasa si inalta. Si mergea mosneagul voiniceste caci nimic nu-i inghiontea inima sa cate adapost ori sa-si astearna de mas. Iata ca asa mai pe dupa crucea cerului il ajunse ca un fel de moleaseala dar nici ca se lasa. Mai merse el ce mai merse si vazu inaintea sa asa ca o parere, linia tulbure a unei ape mari. Atunci parca prinse mai mult curaj si pana la malul ei nici ca se opri. “Ei mosnege, acu-i acu. Sa te vad eu ce faci, ca de trecut ca rata prin apa nu te vad si nici mergand pe ape nu te stiu in stare…” daca tot nu se pricepu cam ce sa faca se lasa pe marginea apei, isi desfacu traista si se pregati sa ia ceva de dumicat. Dar nu duse el mana de trei ori la gura ca numai ce se invartosa o mana de nasip, radicata asa fara nici o boare sau adiere, umplandu-i dumicatul de-i scrasnea numa toata gura. Se pleca el si-si clati gura cu apa de cea curata ca lacrima dar cand sa imbuce iar un dumicat iar fu potopit de nasipul cel nazdravan, ca bag de seama nu era ca orisice fel de nasip ca era nisip vanturat, de ploaie spalat, de soare svantat.

A treia oara cand se incerca numai asa cat sa vaza parca se auzi ca o soapta “nasip rascolit, de vant nepornit cine m-a lua, mult s-a bucura”…de ce se uita mai dinadins parca vedea boabele cele aurii mestesugind asa ca un chip. Mai stete mesneagul nostru, scarpinandu-se cand in ceafa cand in barba si pana la urma hotara ce tre sa faca. Umplu toti sacoteii plus straita cu nasipul cel balai si fin ca parul imbuclat si apoi se opinti de-i aranja doi pe-o parte si doi pe alta si apoi p-aci ti-e drumul. Ar fi zburdat mosneagul nostru dar sacoteii ceia il trageau la pamant caci se lasau mai greu si ca steiul de piatra si ca trunchiul cela rasturnat. Da vorba rumanului: unde merge mia merge si suta, iar unde se-ncape suta trece si paraua. Asa ca sontac-sontac mai gafaind, mai lalaind se strecura mosneagul in noapte cu salele sparte. Si cand prinde luna a-si ochi cararea de se putea incepe vremea spaimelor si a fermecelor numai ce simte mosneagul o smucitura si iata ca deodata se golesc sacoteii iar nasipul cela se prefira umpland aerul cu trupul unui flacaiandru balai, cu buclele aurii si sprinten nevoie mare. Mai sa cada mosneagul nostru de-o asa mare minune, dar odata-l prinse-n brate voinicul, sprijinindu-i temerile si spaimele.

© Costel Macovei

Biserica din Rasinari

Sursa aici.

Va urma…

Echipa i-Tour

2 Pings & Trackbacks

  1. Pingback: Poveşti din Mărginime, Episodul 6 |

  2. Pingback: Poveşti din Mărginime, Episodul 10 |

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *