Poveşti din Mărginime, Episodul 2

Si unde nu se invartosa babuta noastra la framantat aluatul si la rascolit putina ceea cu branza iute si galbenita de musteala timpului de ziceai ca ce-i aia. Si numai bine pana-n seara o puicuta de cea plina la osanza se jertfi zvarlindu-se in dogoarea cuptoriului blastamand si vreo zece oua de cele galbene sa se rostogoleasca in tingire plangand ratacirea jumarilor printre bucatile celea de carnat. Deh, doar ii pleca mosneagul la drum lung si trebuia sa aiba putere sa razbata toate piedicile. Cand si cand intorcea capul furisand cate o privire la mosneagul ei ce-si randuia cele trebuincioase in desaga pestrita. Nici prea multe, greu la carat dar nici ca un coate goale. Asta ii placea la el, stia sa-si poarte starea si vremile fara poticnire sau rusine. Pana-n miez de noapte, erau mancati, inchinati, pregatiti dar somnul parca fugise dus de vanturile cele turbate hat departe.

–        Auzi mai mosnege, ai de grije ce faci si pe unde umbli, sa nu te puie pacatele sa ma faci de ras pe unde oi ajunge…

–        Apoi taca-ti gura mai muiere…asa ma stii de atata amar de ani? Minte-n traista, gura proasta; fier, amnar si-un pic de iasca…Of Doamne.

–        Ei lasa, nu te mai invartosa asa, ca doar n-am gaurit cerurile, am zis si io asa, ca doar te stiu…

Nu stiu cum se face dar vorba cea din batrani este mai mereu adevarata si cica ceasul de dinaintea rasaritului este al mai intunecos si mai vartos. Apoi pe la cel ceas ii ajunse si pe ei mosul cel pricinos ce te unge pe la gene si cand prinsera a canta cocosii parca nu s-ar fi dat jos nicicum. Dar o noapte-i doar o noapte iar viata le cuprinde pe toate asa ca obiceiul din fire n-are poticnire. Se ridica mosneagul nostru, se spala cu apa cea rece pastrata in tinda de cu seara apoi se lasa de-a matania in fata icoanelor, cerand ceriului sa-i dea putere si minte indestul ca sa ispraveasca trebusoara pe care si-o pusese in minte. Lua un dumicat de pita si un strop de apa numai cat sa nu zica a plecat ca sacul cel gol manat de vant si si-a luat ziua buna de la muiere. Si mergea mosneagul, urcand poala muntelui odata cu maritul soare de se si mira cum de are asa mandru tovaras. De catat indarat nici macar cu coada ochiului nu furisa privirea caci stia ca i s-ar fi ingreunat inima si l-ar fi napadit toate cele nelinisti. Asa se incuraja singur, bucurandu-se de trilul pasaretului ce fosgaia prin frunzisul padurii. Si treceau orele masurate ca si pasii mosneagului nostru si dupa ce-a de-a doua creasta de munte numai ce vazu de departe o ciudatenie ca alta nu. Se apropie cu bagare de seama si ce sa vada, drept in mijlocul unei poieni ce se adumbrea langa carare, dreapta ca fusul cel pantecos la mijloc stetea fara nici o sprijineala o mandrete de bucata de stanca, dar parca nu era ca toate stancile brobonata si crapaturita ci asa mai altfel, lucie si calda la mangaiat de ziceau ca soarele insusi lasase un strop din caldura sa inlauntru ei. Pe cand ii tot da ocol si se tot minuna de asa patanie numai ce aude ca o boare, ca o soapta: “stanca innegrita din cer pravalita, cine m-o lua mult s-a bucura”.

–        Mai sa fie, nici nu m-am pierdut bine in cea pustietate si mai am si vedenii amu…

Dete mosneagul nostru ocol doar, doar o mai auzi ceva, dar parca se lasase linistea dintai peste lume, ca incepuse sa-i tiuie urechile. Se lasa la pamant, incerca sa-mbuce ceva dar pas. Nu se lega nimic de el. Mai statu ce mai statu, tot intrebandu-se ce sa faca mai bine si numai ce-l vezi ca se ridica, isi scuipa-n palme si unde nu incepe a se optinti cu stanca ceea de ziceai ca vrea s-o sfarme. “Apoi daca baba mea si-o cocarjat mintile, izgonindu-ma de acasa, io de ce nu mi-as cocarja salele trantindu-i frumuseata asta de stana de piatra drept in fata casei…ca tot n-are stalp la poarta ca sa-l sprijine cat ii ziulica de lunga”…si dai si dai… pana cand reusi sa sminteasca piatra din loc. O tara cum putut si o rezama de un trunchi ca parca nu se-ndura sa o pravale la pamant ca pe-o piatra oarecare, doar de acum avea sa le fie de copchila-n ograda. Ea avea sa le spuie mama si tata, ea avea sa le deie o cana de apa la vremea neputintelor… Isi aranja straiele in buna stare, puse straita dea curmezisul peste piept si aburca steiul cela de stanca in carca si-apoi “tine drumul nu te-abate, ca te ia seara de spate”. Si iata ca pana-n amiaza era in fata casei cu bolovanul cela in carca si plin tot de sudoare de ziceai ca l-au prins ploile cele mari de pe urma. Razema steiul de tinda casei si dete fuga in polata de unde se intoarse cu sapaliga si prinse a face o borta-n pamant ca la un cot de cel impatesc apoi lua steiul si tocmindu-l sa vada care parte-i de pus in pamant si care tre’ sa ramaie afara infipse piatra o invarti cat sa se aseze bine si apoi turna pamantul la loc, priponind astfel piatra sa nu se pravale. Cand termina el trebusoara si sta si privea ce isprava a facut, iata ca se arata pe coama dealului si babuta lui. Cand il vazu, ii facu semn si incepu a grabi pasii. Ajunse langa el sfarsita si cu mintea clisa, ca nu pricepea bocna ce minune facuse mosul.

–        Apoi mai barbate, minte multa ai mai avut. Io te-am trimis in lume sa-mi rasplatesti batranetile cu vreun cocon ceva iar tu imi pui stalp de poarta piatra asta lunguiata si desirata de zici ca-i cine stie ce fatoaica…

–        Apoi mai nevasta, tu mi-ai spus ca daca mi-o da inima de veste atunci acela-i lucru ce ne trebe. Nu asa ai zis?

–        Ba da, dar…o piatra?

–        Piatra, nepiatra, asta e. Ca pe cand ma uitam eu la ea si ma minunam ca prea seamana cu-n trup de fatoaica, de cele vanjoase si bune de treaba, numa ce aud asa ca o inchipuire “stanca innegrita din cer pravalita, cine m-o lua mult s-a bucura”. Si am stat io cat am stat si apoi am zis ca asta-i data de la Dumnezeu…

–        Apoi de la Domnul e data ca doar nu o iesit asa din pamant singura.

–        Asa mi-am zis si eu. Apoi de acum putem spune ca-i fata noastra cea mare si tre sa-i cautam nume s-o strigam.

–        Bag seama ca ai carat piatra pana acasa si ti-ai pierdut mintile pe drum mai mosnege.

–        Da de ce?

–        Pai mai intai spui ca-i fata noastra cea mare, apoi ca tre sa-i punem nume. Pa cine ai mai vazut tu vorbind cu pietrele?

–        Apoi mai femeie cu tine n-o scoate omul la capat. O sa-i spunem Stanca, fata din stanca cladita si de om neticluita.

–        Si-adica sa ies eu in zori de zi din casa si sa incep a striga: Stanca mama adu apa de la izvor, Stanca mama da drumu la oratanii sa ciugule cat ii ziua de mare? Asta vreai?

–        Da mai muiere, asta vreau. Ia cata fuguta prin lada o camesa de-a ta de tinerete si o fota colea sa acoperim goliciunea fetei, ca doar n-om fi ai mai saraci sa tinem fata despuiata, hai… ca acu se lasa seara.

Pleca baba sa-i faca mosului pe plac, dar in inima ei nu stia daca mosul si-o pierdut mintile sau ce sa mai creada, dar pana una alta, lua cele de trebuinta, mai alese si doua caiere de canepa, de cea desirata, batuta-n covata, de soare-nalbita de vant raschirita si fuga la stei…

Trase camesoaia priponind-o cu snuruletul in locul unde ar fi trebuit sa fie gatul, stranse fotele in jurul mijlocelului de ziceai ca cine stie ce mandrete de fata se ascunde sub straiele celea, apoi ii spuse mosului sa aseze cele doua caiere de canepa de-o parte si de alta asa cum isi tin codanele parul si apoi ii aseza o basma de cele pestrite si inflorate…si ca sa fie indeajuns, prinse a incercui cu oleaca de carbune doi ochi de cei negri si prelugi la incheietura genelor, arcui doua mandrulite de sprincene pe deasupra lor numai cat sa-i strajuiasca si sa-i adumbreasca de arsura soarelui, priponi asa ca mijlocul feţei doua narisoare de ziceai ca freamata de nerabdare sa traga aerul cela pana in strafundul plamanilor iar dedesupt arcui cu boiala rosie doua buze de credeai ca acu-acu se misca pentru a sopti o vorba de alint sau ceva ghiers maistru….iar dupa ce termina cu totul  se trase cu mosul asa ca vreo trei pasi inapoi ca sa vada cum o iesit…si cum steteau ei asa numai ce i se pare ca le face cu ochiul, ridicand o sprinceana si tuguindu-si buzisoarele:

–        Sarut mana maicuta, sarut mana taica…si bine v-am gasit…

–        Mosule, ori m-a batut soarele pe drum ori am vedenii…

–        Ba n-ai nici o vedenie maicuta, numai ca nu stii sa primesti ceea ce ai dorit din tot sufletul…

–        Vezi mai babo, am zis io ca nu-i lucru de şaga cu Stanca noastra, bine-ai venit acasa fata taichi…si sa ne traiesti ca doar eu am fost cel ce te-a purtat pe brate…da hai, pleaca-ti capul sa-ti sarut fruntea cea luminata.

Si se duse drept catre stanca strangand in brate camesoaia ceia fara brate si se intinse sa sarute fruntea cea dreapta si luminata. Ori ca fusese o parere ori ca se intamplase o minune dar din adancul pietrei se simtea asa ca bataile de inima numai ca mai stinse, mai palide…

–        Apoi mai baba mai, iata ca avem si noi o fata, numai sa nu-ti vie fro idée sa ma pui sa-i caut si sot pe masura…

–        Apoi lasa taica ca sot mi-oi gasi eu, nu te sparia…numai ca n-ai terminat toata munculita…mai trebuie sa pleci in lume ca am nevoie si de cei doi frati ai mei…

–        Taci mai fata draga, ca doar ce te-am gasit pe tine si acum ma pui sa car tot muntele aici in ograda?

–        Taica, taicuta, nu te teme ca nu s-a gatat lumea si nici zilele nu ti-au intrat in traista…ca doar nu crezi ca asta-i trebusoara pentru oricine…

–        Pai bine mai fata draga si ce-o sa fac, o sa bat lumea ca sa-ti gasesc frati pe masura?

–        Asa cum m-ai gasit pe mine ai sa-i gasesti si pe ei, nu te teme ci doar increde-te in puterea Domnului…

–        Apoi daca asa spui tu, asa oi face, fata draga. Ei, ce zici babo?

–        Ce sa zic, stau si ma uit la tine cum vorbesti de unul singur, tot catand la stanca aiasta de-ai adus-o…si mai te si repezi s-o strangi in brate si s-o saruti de zici ca cine stie ce comoara de fata ai fi adus…

–        Apoi mai baba, asta e, ea ii fata mea si gata. Daca tie nu-ti place, uite plec sa-ti caut si tie fecior…poate s-o-ndura Domnul sa ma procopseasca…

–        Ca bine zici mai mosnege. Si cand pleci?

–        Pai maine ca tot ii straita pregatita.

–        Apoi atunci hai sa sar sa aranjez masa si sa mergem la culcare ca doar d-asta-i noaptea noapte.

–        Baba, babusca, cum te-o sucit si te-o invartit, numai Domnul stie, da treaca de la mine…si fie ca tine…

© Costel Macovei

Sibiu, steme

Echipa i-Tour

2 Pings & Trackbacks

  1. Pingback: Poveşti din Mărginime, Episodul 4 |

  2. Pingback: Poveşti din Mărginime, Episodul 10 |

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *