Dragobete, sărbătoarea iubirii la români

Ne bucurăm să putem împărtăşi cu voi, şi anul acela, o pasiune mai veche a echipei i-Tour: sărbătorirea iubirii, de Dragobete. În continuare, vă lăsăm să descoperiţi tradiţiile şi obiceiurile acestei sărbători, dar şi ceea ce o face atât de misterioasă şi autentică.

Dragobetele este sărbătorit în special în sudul României, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, dar şi pe 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie (în preajma Zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară). Denumirea se pare că provine din denumirea iniţială în slava veche a sărbătorii creştine a Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spaţiul slav Glavo-Obretenia. Numele slav a început să fie adaptat limbii române, până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea Dragobete.

Unii filologi susţin provenienţa lui „Dragobete” din două cuvinte vechi slave: dragu şi biti, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alţi filologi, adepţi ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice: trago – „ţap” şi pede – „picioare”, acestea transformându-se în timp în „drago”, respectiv „bete”. În paranteză fie spus, înclinăm să credem că dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute.

Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru.

“O zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari”

Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, mergeau mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară. Florile erau apoi folosite în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea apă de ploaie sau cea de izvor.

 „Dragobetele sărută fetele”!

În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

„Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!”

Semidivinitatea numită Dragobete era închipuită ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; de obicei, inspira dragoste curată şi încredere. Uneori Dragobetele este întălnit şi „pedepsind” fetele şi femeile care se aventurau în pădure, după ce lucrau de ziua lui, de aici apărând expresia, des auzită pe vremuri, „Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!” În general se consideră că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în special, putând fi asimilat unui Cupidon românesc.

De altfel, Dragobetele, alături de zânele care luau forma Dragostelor, era socotit o personificare magică a iubirii. În această ipostază, el îi inspira pe îndrăgostiţi, astfel încât aceştia îşi spuneau cuvinte anume, cuprinse, se zice, într-un „Reţetar de cuvinte vrăjite”, reţetar folosit cu precădere la Dragobete. Rostite pe un anumit ton, asemănător unei adieri a vântului de primăvară, cuvintele nu trebuiau auzite decât de fiinţa iubită, altfel puterea lor dispărea; din acest original reţetar nu lipseau cuvinte precum aproape, dor, dragoste, drag, dulce, farmec, fior, inimă, iubire, înger, lin, lumină, rugăciune şi, invariabil, prenumele fiinţei iubite! Pe de altă parte, această zi era una dintre cele mai bune din tot anul pentru făcut de ursit sau de dragoste.

Păsările – mesageri ai zeilor

Originea acestei sărbători ar fi în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste vieţuitoare fiind socotite de către strămoşii noştri cele mai apropiate de universul socio-uman. În acest context, nu e deloc o întâmplare faptul că pasărea era considerată una dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi Logodiciul Păsărilor; se spunea că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Se pare că motivaţiile preluării erau mai profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, corespondentul cuvântului grecesc pasăre însemnând chiar „mesaj al cerului” sau „prevestire”. După unii etnologi, logodna de primăvară a păsărilor a devenit în timp şi „o sărbătoare a erotismului uman, ziua însurăţirilor şi înfrăţirilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor. Avem aici o rămăşiţă (…) a cultului strămoşilor-păsări, care a jucat un rol important în viaţa oamenilor, (…) în vechime, comportamentul zburătoarelor fiind un model pentru conduita umană” (Romulus Vulcănescu).

Extras din cartea „Timpul sacru.Sărbătorile de altădată” semnată de etnograful ieşean Marcel Lutic

Pentru mai multe informaţii extrem de utile în descifrarea însemnătăţii şi rădăcinilor acestei misterioase sărbărori, vă invităm să accesaţi site-ul www.traditionalromanesc.ro, unde veţi găsi informaţii extrem de interesante despre Dragobete, dar şi despre alte sărbători şi tradiţii româneşti.

Cu drag,

Echipa i-Tour

Sursa foto aici.